Ultimul „mohican” al breslei ceasornicarilor din Bârlad

de Mihaela NICULESCU

Jănel Dingu este ultimul ceasornicar de școală veche din Bârlad, pentru care niciun ceas mecanic nu mai are secrete. Posesorii de ceasuri sau pendule mecanice, elvețiene, japoneze, sau rusești, încă vin la ‘nea Jan, ca să le repună în funcțiune. Au încredere în experiența lui de o jumătate de secol și știu că întotdeauna a reușit să descopere hibele ornicelor defecte și să găsească piesele potrivite pentru a le reda ticăitul corect.

Jănel Dingu este ceasornicar din tată în fiu. Străbunicul sau, Vasile Dingu, avea atelier la Bârlad prin anii 1900, iar el a învățat meserie de la bunicul său dinspre tată, Constantin Dingu, cel care de fapt l-a crescut și i-a făcut un rost în viață.

„Am fost crescut de bunicii mei, după ce părinții mei au divorțat. Bunicul dinspre tată m-a înfiat și m-a educat. El m-a sfătuit că ar fi bine să îmi câștig existența din ceasornicărie. I-am urmat sfatul și am făcut bine. Am putut să trăiesc decent, chiar foarte decent din această meserie. Se trăia din aceasta meserie, nu ca acum. Pe timpuri, oamenii aveau un cult pentru ceasuri, erau la modă. Ceasurile erau un accesoriu important, chiar bijuterii, pentru că multe erau din aur sau argint, purtate la mână, la gât sau la buzunar, cu lanț. Astăzi, lumea se trezește cu alarma telefonului și poartă ceasuri ieftine, electronice, fără personalitate. Din păcate, puțini își mai permit să aibă un ceas mecanic, cu durabilitate și exactitate mari. Se pare că vremea ceasurilor mecanice a cam apus și odată cu ea, și a ceasornicarilor meseriași. Sunt cam ultimul mohican… „, a povestit Jănel Dingu.

Bunicul său, Constantin Dingu, avea carte de meșter, o condiție esențială pentru a avea ucenici. Jănel Dingu a decis să urmeze Școala profesională de ceasornicărie de la Arad, pe care a absolvit-o în 1973.

Acolo învăța noțiunile teoretice, iar acasă, la Bârlad, le punea în practică, în atelierul bunicului său, ca ucenic. Constantin Dingu a avut trei ateliere de reparat ceasuri de masă, de mană și pendule mecanice. Primul era situat pe strada Ștefan cel Mare, aproape de Biserica Vovidenia, al doilea era amenajat pe strada Fagului, în zona Halei centrale, al treilea, vizavi de Biblioteca „Stroe Belloescu”. În acest ultim atelier a învățat meserie tânărul Jănel Dingu. 

„Am avut privilegiul să învăț meserie de la bunicul meu. A fost o plăcere. În atelierul lui veneau mulți clienți. Aproape toată lumea de la oraș avea ceasuri mecanice, iar atunci când se defectau, veneau la noi să le reparăm. Cei mai bogați aveau ceasuri scumpe, elvețiene sau japoneze. Am reparat ceasuri Doxa, Atlantic, Genova, Longines, Patek Philippe, Schaffhausen, dar și rusești, care erau destul de bune, mai ieftine ce-i drept, Pobeda, Slava sau Raketa. Cele mai scumpe și exacte nu au mai întrat în România din 1946 până la Revoluție. Unii clienți au moștenit ceasuri scumpe sau pendule valoroase, alții aveau ceasuri cumpărate de ei, în special medicii. Se câștiga bine din această meserie, niciun ceasornicar nu murea de foame. Acum e cam greu. Ceasuri mecanice nu prea mai sunt, așa că mai pun un telescop, o baterie, repară rar un ceas mecanic, de regulă ieftin. Vremurile s-au schimbat. Se cam termină cu breasla asta, pe care am slujit-o 50 de ani.”, ne-a mai spus Jănel Dingu.

 Vechiul ceasornicar bârlădean păstrează cu sfințenie o carte rară, scrisă de Ioan Rațiu, un mare meșter al anilor ’30

 Jănel Dingu a moștenit de la bunicul său o carte de meserii, tipărită în 1938 la Cluj și scrisă de bijutierul și ceasornicarul de elită Ioan Rațiu. Cartea intitulată „Tehnica și arta ceasornicarilor, giuvaergiilor, țintuitorilor, gravorilor și opticienilor” este mai mult decât o carte de meserii.

„Cartea de căpătâi după care m-am ghidat a fost o carte veche, pe care bunicul meu a reușit s-o achiziționeze și pe care am păstrat-o ca pe ochii din cap. În 1968 i s-au oferit bunicului 22.000 de lei ca să o vândă. Nu a acceptat. Nu s-au tipărit decât 100 de exemplare și în ‘68 nu mai erau decât trei, printre care și cea a bunicului Constantin. E o carte complexă, scrisă de un mare specialist, un meșter, artist ceasornicar și bijutier, Ioan Rațiu. Cartea asta conține informații prețioase despre meseriile de bijutier, țintuitor (cel care montează pietrele bijuteriilor) și ceasornicar. Dar, de asemenea, conține și noțiuni despre cum să ții un jurnal de casă, despre inventar, nota de primire, model pentru certificat de liberare din serviciu, de convenție de muncă, date despre contabilitate și administrative, valabile în timpurile de odinioară. În această carte se prezintă și tezaurul Cloșca cu puii de aur, date importante despre economia țării. Știați că în 1913 un leu era echivalentul a 15 dolari? Ardealul era sub dominație austro-ungară și leul era mai puternic un pic decât coroana austriacă.Toate aceste date sunt consemnate în această carte valoroasă. Chiar dacă nimeni din familia noastră nu se va mai ocupa de ceasornicărie, cartea va rămâne moștenire nepoților mei și ai surorii mele, și ea fost ceasornicar.”, a mai adăugat Jănel Dingu.

 

Pe lângă această valoroasă carte și pozele vechi, amintiri de neuitat din atelierele lui și ale bunicului său, ‘nea Jan lasă nepoților și câteva pendule aflate în stare bună de funcționare, reparate și recondiționate chiar de el. Din când în când, simte nevoia să asculte sunetul minunat al pendulelor. Le programează pe toate sa cânte simultan și ascultă fascinat, a câta oară…, muzica lor cu rezonanță aparte.

Cea mai valoroasă pendulă este una elvețiană, marca Kienzle. Are 150 de ani și a achiziționată de la un ceferist din Chișinău, care a fost deportat. Pe lângă aceste pendule, Jănel Dingu mai are o minicolecție de ceasuri de mână, în special rusești, dar și alte ceasuri păstrate în atelierul sau de reparații, unde, din când în când, se mai ocupa de câte un ornic adus de cunoștințe.

Sculele, masa, piesele, sunt amintiri de neuitat ale unei vieți frumoase de ceasornicar. Uitându-se în urmă, ‘nea Jan constată că, la fel ca și în cazul altor meseriași, respectul față de ceasornicari nu mai e cel de odinioară.

 Răbdarea și calmul, principalele calități ale unui ceasornicar bun

„Clienții care veneau în atelierul ceasornicarului aveau un respect aparte. Erau politicoși, vorbeau despre problemele lor, despre cele ale țării, ale orașului, era o legătură apropiată, dar în același timp plină de respect. Ceasornicarii, de regulă, erau oameni liniștiți și calmi. Ceasornicarul bun trebuie să fie răbdător, să aibă experiență și cunoștințe de specialitate. Și un lucru foarte important, să fie pasionat de meserie. Ceasornicarul trebuie să aibă precizie, ca și ceasul. E o meserie care necesita multă migală, de aceea trebuie să fii calm, să nu îți tremure mâna, să acționezi precis. Eu unul, și bunicul la fel, nu am băut niciodată. Nu am avut probleme cu concentrarea sau cu tremuratul mâinii. Dar revin la ce am spus înainte, fără dragoste de meserie nu faci performanță ca ceasornicar. Am 67 de ani, dar încă simt plăcere atunci când cineva mă provoacă cerându-mi să repar o pendulă sau un ceas mecanic, care, aparent nu mai poate fi resuscitat.”, ne-a mai împărtășit ‘nea Jan.

După o viață de muncă, în care a reparat mii de ceasuri, Jănel Dingu are o pensie de nimic – 839 de lei, aproape cât pensia socială. Din 1974 până în 1985 a lucrat la Cooperativa „Prestarea”. Salariul primit de la cooperativă era foarte mic și se micșora de la an la an.

A început să lucreze pe cont propriu, considerând că e mai avantajos. Norocul lui a fost că a reușit să închirieze terenul pe care l-a primit bunicul său în compensație pentru demolarea atelierului din strada Republicii.

A rămas în continuare pasionat de ceasuri și la fel de fascinat ca în tinerețe de ceasurile elvețiene.

„Am avut pe mână mii de ceasuri, scumpe și foarte scumpe. Cele mai bune mi s-au părut cele elvețiene, urmate de cele japoneze. În România nu a existat niciodată o fabrică de ceasuri mecanice de mână. Și cea de ceasuri de masă de la Arad, singura din țară, s-a desființat. Ca și cea de la București, unde se asamblau din piese chinezești ceasurile Orex. În anii 1930 exista în România, la Cluj, o fabrică pentru capace de ceasornic și brățări de ceas din platină, aur, argint, crom sau nichel. Proprietari erau Hodor si Makove. Ceasurile mecanice rămân adevăratele ceasuri. Cele de acum, cumpărate cu 20 de lei, nu se numesc ceasuri, sunt niște obiecte care îți arată ora aproximativ, dar pentru mine ceasurile adevărate sunt cele mecanice, care au viață, ticăitul lor fiind ca bătaia inimii.”, a punctat Jănel Dingu, pentru newsvaslui.ro .